Guvernul SUA a reușit să obțină autoritatea necesară pentru a mobiliza până la 700 de miliarde de dolari în scopul gestionării crizei financiare. Decizia a venit după o perioadă de tensiuni politice și economice intense, în care Congresul a fost presat să decidă măsura intervenției statului. Procesul a inclus o etapă de respingere inițială a planului de salvare, urmată de o votare succesivă care a permis promulgarea legii de către președintele George W. Bush.
Prima încercare de a implementa acest plan de salvare a eșuat în Camera Reprezentanților la sfârșitul lunii septembrie 2008. Propunerea a fost respinsă cu 228 de voturi pentru și 205 împotrivă, fapt ce a declanșat o reacție violentă pe piețele financiare. Doar câteva ore după acest vot, indicele Dow Jones a închis într-o scădere de 777,68 puncte, ceea ce a reprezentat o prăbușire de aproape 7%, cea mai mare scădere de puncte înregistrată într-o singură zi.
După cinci zile, pe 3 octombrie, Congresul a votat din nou proiectul, de data aceasta adoptându-l cu 263 de voturi pentru și 171 împotrivă. Președintele George W. Bush a promulgat legea, oferind Departamentului Trezoreriei puterea de a aloca fondurile necesare. Această decizie a intervenit într-un moment în care criza se extinsese de la bănci la întregul sistem financiar, marcat de falimentul Lehman Brothers și de situația critică a gigantului asigurări AIG.
Strategia de intervenție s-a modificat pe parcursul implementării, trecând de la achiziționarea de active riscante la sprijinul direct pentru bănci. Inițial, Trezoreria urma să cumpere active legate de credite ipotecare pentru a curăța bilanțurile instituțiilor, însă accentul s-a mutat pe achiziționarea de acțiuni preferențiale. Astfel, guvernul a devenit acționar în băncile vizate, alocând pe 14 octombrie suma de 250 de miliarde de dolari pentru a le consolida capacitatea de a acorda credite.
Deși suma de 700 de miliarde de dolari a reprezentat plafonul de finanțare aprobat de Congres, costul real al programului a fost diferit. Plățile totale au ajuns la 443,5 miliarde de dolari, iar guvernul SUA a estimat costul final la doar 31 de miliarde de dolari, datorită rambursărilor și investițiilor primite înapoi. Această intervenție a marcat un prag critic în care teama de un colaps economic total a depășit obiecțiile politice privind costul pentru contribuabili.
Aceste măsuri de salvare de urgență au fost necesare pentru a stopa blocarea piețelor de finanțare pe termen scurt și lipsa de încredere între bănci. În perioada de criză, instituțiile financiare au început să ezite în a se împrumuta reciproc, riscând să rămână fără capital pentru operațiunile zilnice. Intervenția masivă a statului a fost solicitată de Henry Paulson și Ben Bernanke pentru a preveni o tulburare economică fără precedent.