O echipă de cercetători a publicat un studiu în revista Science Advances, analizând cazul lui Jonathan, o țestoasă uriașă din specia Aldabra care are 194 de ani. Animalul trăiește în prezent pe Sfânta Elena, o insulă izolată din Atlanticul de Sud, într-un țarc amenajat la Plantation House, reședința guvernatorului. Jonathan a ajuns adult pe această insulă în anul 1882, fiind adus cel mai probabil de pe Atolul Aldabra sau din Insulele Seychelles Granitice.
Benjamin Vaisvil, cercetător afiliat organizației Kallel, a explicat că, deși alte țestoase din Aldabra pot avea vârste avansate, Jonathan este singurul pentru care există dovezi documentare atât de solide privind vârsta. Pentru a identifica factorii care îi permit o viață atât de lungă, echipa a procedat la secvențierea genomului și la studierea epigenomului, adică a markerilor chimici care determină activitatea genelor. Această abordare a permis identificarea unor diferențe în mecanismele biologice legate de durata vieții.
Analiza a scos la iveală modificări în căile metabolice esențiale, precum repararea ADN-ului, funcția mitocondrială, reglarea insulinei și funcția telomerilor. Cercetătorii au descoperit la Jonathan 287 de gene cu variante unice, printre care unele sunt implicate în suprimarea tumorilor. În plus, țestoasa posedă mai multe copii ale unei gene care codifică o proteină responsabilă pentru detectarea și eliminarea celulelor îmbătrânite sau canceroase, oferindu-i un avantaj biologic semnificativ.
Pentru colectarea probelor, cercetătorii au utilizat o metodă non-invazivă, deoarece autoritățile de pe Sfânta Elena limitează recoltarea de sânge pentru a evita riscul de infecții. Aceștia au prelevat probe de sub limbă, după ce s-au prefăcut că hrănesc animalul, așteptând ca acesta să muște în gol. Epigenomul a fost comparat cu cel al altor patru țestoase Aldabra de vârste diferite, de la exemplare tinere la adulți, pentru a observa nivelul de entropie a metilării.
Rezultatele arată că, în anumite regiuni ale genomului lui Jonathan, entropia metilării a fost mai scăzută decât la orice altă țestoasă studiată, cu excepția unui exemplar de 5 ani. Aceste secvențe de ADN funcționează ca niște comutatoare pentru genele care influențează longevitatea. Benjamin Vaisvil a subliniat însă că nu se poate afirma cu certitudine dacă aceste descoperiri reprezintă cauza directă a longevității sale, deoarece studiul s-a bazat pe un singur exemplar de vârstă extremă.
Determinarea vârstei la țestoasele uriașe este o provocare majoră pentru cercetători, deoarece evidențele istorice sunt adesea lipsite. În cazul exemplarelor tinere, vârsta poate fi estimată prin numărarea inelelor de creștere de pe carapace, însă la adulți acest calcul devine extrem de complicat. Din acest motiv, multe dintre aceste animale ajung să trăiască mai mult decât specialiștii care au început studiile asupra lor, dificultatea documentării istorice rămânând un obstacol în stabilirea exactă a vârstei.