Energia produsă din cărbune în România nu a fost atât de ieftină pe cât s-a considerat în ultimele decenii, conform unei analize realizate de AEI. Documentul semnat de Dumitru Chisăliță relevă faptul că o parte semnificativă din costurile reale au fost transferate către bugetul de stat prin intermediul subvențiilor, datoriilor și investițiilor publice. Această strategie a dus la amânarea modernizării centralelor și la întârzierea construcției unor noi capacități de producție necesare sistemului.
Procesul de plată a energiei din cărbune a implicat mai multe direcții de finanțare care au afectat economia. Pe lângă prețul plătit direct de consumatori pentru electricitate, contribuabilii români au acoperit alte cheltuieli prin bugetul public. Acestea includ ajutoarele acordate companiilor, datoriile către stat, investițiile publice și pierderile unor companii. La acest ansamblu se adaugă și obligațiile de mediu, precum costurile pentru închiderea minelor și refacerea terenurilor.
Situația economică a cărbunelui s-a schimbat radical după anul 2013, când costurile au depășit prețul mediu al pieței. În perioada 2005-2008, costul putea fi mai mic decât prețul mediu angro, însă după 2013, chiar și cu ajutorul statului, acesta a depășit constant media pieței. Diferența a crescut semnificativ după 2018, fiind cauzată de randamentul redus al centralelor, echipamentele vechi și costurile de extracție a lignitului. Pe măsură ce producția a scăzut, costurile fixe au fost distribuite la o cantitate tot mai mică de energie.
Impactul certificatelor de CO2 a fost unul brutal asupra competitivității, cu costuri care au urcat de la 95 lei/MWh în 2018 la 500 lei/MWh în 2022. Pentru perioada 2024-2026, AEI estimează un nivel de aproximativ 330-350 lei/MWh pentru aceste certificate. Chiar și fără această taxă, cărbunele ar rămâne în 2026 cu aproximativ 130 lei/MWh peste media pieței. Dacă se includ toate costurile economice, diferența față de prețul mediu ar putea ajunge la aproximativ 480 lei/MWh.
Analiza subliniază că păstrarea centralelor pe cărbune poate fi justificată doar de siguranța sistemului energetic, dar problema majoră este întârzierea investițiilor în alternative. Au fost amânate proiecte precum centralele pe gaze, capacitățile de stocare, întărirea rețelelor și investițiile hidroenergetice. Dumitru Chisăliță menționează că unele grupuri energetice au fost pregătite pentru închidere înainte ca alternativele să fie funcționale. Cărbunele nu mai este competitiv pentru producția permanentă, putând avea doar un rol temporar de rezervă.
În contextul european, prețul certificatelor de emisii de CO2 rămâne un factor critic pentru stabilitatea costurilor energetice în România. Această taxă obligatorie forțează tranziția către surse cu emisii reduse, însă lipsa investițiilor în infrastructură și în capacități de stocare amplifică vulnerabilitatea economică. Fără o planificare riguroasă a înlocuirii centralelor vechi, sistemul rămâne expus la costuri de producție care depășesc constant valorile de piață.