Pe 24 octombrie 1929, bursa din New York a intrat într-o fază de prăbușire violentă, marcată de un volum record de tranzacționări. În timp ce Thomas Lamont, partener de la J.P. Morgan, susținea că situația este doar una tehnică, consiliul guvernatorilor Bursei din New York avertiza că publicul american poate vinde mai multe acțiuni decât poate cumpăra orice grup de oameni. Această discrepanță între comunicarea oficială și realitatea pieței a marcat începutul celebrei Crize din 1929.
Dimineața de pe Wall Street a fost marcată de o prezență masivă a mulțimilor și de prezența polițiștilor pentru a preveni problemele. După deschiderea sesiunii la ora 10, vânzările au explodat, începând cu lichidări forțate ale clienților care nu își puteau acoperi apelurile în marjă. Panica s-a extins rapid, iar lipsa cumpărătorilor a dus la întârzieri de aproape o oră ale telefoanelor. În acea zi s-au schimbat 12.894.650 de acțiuni, un record istoric pentru bursă.
Pentru a contracara declinul, Thomas Lamont a organizat o întâlnire de urgență la Wall Street nr. 23 cu șefii marilor bănci din New York. Într-o discuție de douăzeci de minute, fără utilizarea unor note, cinci bănci au contribuit cu câte 20 de milioane de dolari pentru a crea un fond de intervenție. Acest angajament inițial de 120 de milioane de dolari a crescut ulterior la 250 de milioane de dolari, după ce First National Bank s-a alăturat inițiativei pentru a cumpăra acțiunile cele mai afectate.
Richard Whitney, președintele interimar al bursei, a încercat să restaureze încrederea prin gesturi spectaculoase în sala de tranzacționare. El a cerut public 10.000 de acțiuni US Steel la prețul de 205 dolari, deși ultima ofertă era de 195 de dolari. Această intervenție a ajutat ca US Steel să închidă ziua cu o creștere de 2 dolari, reducând scăderea totală de 6 miliarde de dolari a pieței la jumătate. Whitney a fost numit „Cavalerul Alb de pe Wall Street”, deși avea datorii de peste 2 milioane de dolari.
Impactul crizei a fost resimțit de diverse categorii de persoane, de la lustragii cu economii investite în National City Bank, până la pasageri de pe vasul Berengaria care tranzacționau prin radio. În ciuda pierderilor masive, comunicarea oficială a încercat să mențină calmul, iar președintele Hoover a declarat că economia reală este pe o bază solidă. Totuși, emisarul său, Henry M. Robinson, avertiza în privat că vor urma numeroase falimente ale celor care au speculat în marjă.
Istoricul piețelor financiare arată că astfel de perioade de instabilitate extremă pot avea efecte de domino asupra întregii economii globale. Deși în 1929 președintele Hoover a considerat că criza a rămas izolată la nivelul pieței bursiere, fără a afecta producția sau structura financiară a țării, evenimentele ulterioare au demonstrat că această izolare a fost doar temporară.