Industria metalurgică din România traversează o perioadă critică, fiind pusă în fața a două scenarii distincte privind evoluția sa economică. Pe de o parte, țara riscă să rămână un exportator de valoare brută și un importator de produse finite cu valoare adăugată. Pe de altă parte, există șansa de a transforma România într-un producător regional competitiv de metale cu emisii scăzute de carbon, profitând de resursele naționale și de accesul la finanțare europeană.
Lipsa unor măsuri concrete de sprijin, corelate cu prioritățile din Pactul pentru o Industrie Curată, poate duce la un declin industrial continuu. Pentru a evita acest proces, este esențială asigurarea energiei la prețuri competitive, accesul la finanțare și la materii prime critice. De asemenea, securizarea și scurtarea lanțurilor de aprovizionare sunt condiții necesare, susținute de o cerere predictibilă pentru produse metalurgice fabricate în Europa, cu emisii reduse de carbon, pentru a menține investițiile în tehnologii curate.
Sectorul se confruntă cu provocări majore, precum concurența din Asia, tarifele comerciale impuse de Statele Unite pentru oțel și aluminiu și volatilitatea prețurilor la energie. În acest context, ALRO Slatina a raportat o creștere a producției primare de 5% față de anul anterior, datorită cererii din industria de apărare și aerospațială, deși costul energiei rămâne o problemă. În schimb, Liberty Galați, singurul producător de oțel primar din țară, se află în proces de licitație după insolvență.
Producătorii de oțel secundar au reușit să evolueze prin investiții în retehnologizare și energie regenerabilă, fiind menționați în CEE Metals Transition Tracker. Printre aceștia se numără ArcelorMittal (Hunedoara), Tenaris Silcotub (Călărași), care a achiziționat Artrom Steel Tubes (Reșița), și AFV Beltrame Group, proprietarul combinatelor Donalam Târgoviște și Călărași. Recent, UMB Group a achiziționat combinatul Oțelul Roșu, aflat în faliment, promițând un plan de modernizare și decarbonizare pentru această facilitate industrială.
Industria cuprului prezintă o problemă structurală legată de prelucrarea materiei prime, în ciuda existenței unor rezerve considerabile administrate de Cupru Min. În prezent, minereul sau concentratul de cupru este exportat în țări precum China pentru prelucrare, ceea ce forțează România să importe cupru procesat. Această situație evidențiază nevoia de dezvoltare a infrastructurii de prelucrare locală pentru a evita pierderea valorii adăugate în procesul de producție național.
Evoluția acestui sector strategic este strâns legată de obiectivele Uniunii Europene privind autonomia strategică și securitatea energetică. Pentru a susține transformarea, este necesară o strategie industrială națională care să prioritizeze dezvoltarea infrastructurii pentru decarbonizare și să faciliteze accesul la energie electrică la prețuri competitive. Utilizarea eficientă a fondurilor publice și a instrumentelor de monitorizare, precum CEE Metals Transition Tracker, reprezintă pași esențiali pentru mobilizarea resurselor necesare industriei viitorului.