O cercetare recentă publicată în revista The Planetary Science Journal arată că Luna își reduce treptat dimensiunile pe măsură ce interiorul său se răcește. Oamenii de știință au identificat peste 10.000 de falii recente pe suprafața satelitului natural al Pământului, folosind date de la camera sondei Lunar Reconnaissance Orbiter (LROC). Această descoperire permite estimarea procesului de contracție prin care trece acest corp ceresc.
Studiul indică faptul că raza Lunii s-a redus cu aproximativ 45 de metri în intervalul de timp cuprins între 400 și 800 de milioane de ani. Procesul de răcire este o consecință a evoluției de la formarea satelitului, care a avut loc acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, în urma unei coliziuni între Pământ și o protoplanetă numită Theia. Pe măsură ce materialul interior pierde căldură, scoarța lunară este supusă unor modificări geologice majore.
Thomas Watters, coordonatorul studiului și cercetător emerit la Centrul pentru Studii Planetare și Terestre al Muzeului Național al Aerului și Spațiului Smithsonian, a subliniat amploarea descoperirii. Acesta a declarat că numărul acestor falii recente, dezvăluite de imaginile LROC, este mult mai mare decât și-ar fi putut imagina vreodată. Analiza imaginilor a scos la iveală structuri lungi și curbate, precum și creste înguste în regiunile joase ale suprafeței selenare.
Mecanismul de formare a acestor fisuri diferă de activitatea tectonică de pe Pământ, unde există aproximativ 15 plăci tectonice majore. Luna posedă un înveliș exterior format dintr-o singură placă, ceea ce înseamnă că faliile nu apar la granițele unor plăci, ci rezultă din tensiunile provocate de contracția scoarței. Cercetătorii observă că procesul de răcire și contracție continuă, iar faliile existente se vor extinde, în timp ce altele noi vor apărea.
Analiza cartografică a relevat diferențe semnificative între diversele regiuni ale Lunii, unele zone fiind mult mai stabile decât altele. Regiunile care prezintă o scoarță mai groasă tind să aibă mai puține fisuri, deoarece stratul mai dens a acționat ca un izolator termic în etapele timpurii ale evoluției. Această structură a încetinit pierderea căldurii din interior, amânând procesul de contracție și formarea fisurilor pentru aceste zone specifice.
În contextul evoluției sistemului solar, Luna rămâne un obiect de studiu esențial pentru înțelegerea proceselor de răcire ale corpurilor cerești. Diferențele dintre activitatea tectonică a Pământului și cea a Lunii subliniază modul în care structura unei singure plăci influențează distribuția tensiunilor geologice. Studiul oferă date fundamentale despre modul în care scoarța lunară a suportat schimbările termice interne pe parcursul miliardelor de ani.