Concordatul preventiv rămâne un mecanism de restructurare subutilizat în România, în ciuda faptului că legislația națională este aliniată standardelor europene. Deși companiile viabile pot folosi acest instrument pentru a depăși dificultățile financiare înainte de insolvență, utilizarea sa este mult mai scăzută comparativ cu țări precum Franța, Germania, Țările de Jos sau Italia. Scopul principal al acestui proces este conservarea valorii economice a afacerii și protejarea intereselor creditorilor.
Datele furnizate de ONRC arată o evoluție în numărul de proceduri deschise, însă raportul față de insolvențe rămâne critic. În primele cinci luni ale anului curent, au fost deschise 80 de proceduri de concordat preventiv, ceea ce reprezintă o creștere de 158% față de perioada similară din 2025. Totuși, din fiecare 100 de proceduri de insolvență deschise, doar trei sunt de tip concordat preventiv, indicând o problemă de utilizare a instrumentului.
Eficacitatea acestor proceduri este afectată de pregătirea insuficientă a cererilor și de lipsa unor planuri de reorganizare sustenabile. Datele publicate până la 30 iunie 2026 indică faptul că multe cereri sunt respinse de către judecătorul sindic. În cazul în care procedurile sunt deschise, o mică parte este finalizată cu succes, în marea majoritate a cazurilor debitorul ajungând în insolvență din cauza planurilor prea optimiste sau a lipsei de finanțare.
Lipsa unei culturi a restructurării preventive și informarea insuficientă a antreprenorilor sunt identificate ca factori care întârzie intervenția. Multe companii aleg să acționeze doar după ce blocajele de lichiditate devin acute, ceea ce limitează opțiunile de redresare. În România, restructurarea este adesea percepută ca o etapă intermediară către insolvență, nu ca o alternativă preventivă, spre deosebire de economiile occidentale unde este integrată în practica financiară.
Maturitatea instituțională și predictibilitatea sunt limitate de faptul că forma actuală a concordatului funcționează efectiv abia din 2022. Succesul procesului depinde de gestionarea unor probleme precum ponderea ridicată a creanțelor fiscale, dificultatea negocierilor cu creditorii fiscali și problemele operaționale. Pentru o redresare credibilă, companiile trebuie să combine restructurarea pasivului cu optimizarea costurilor, îmbunătățirea lichidității și adaptarea modelului de business.
În cadrul Uniunii Europene, cadrul de restructurare a fost modernizat prin transpunerea Directivei (UE) 2019/1023 în dreptul intern prin Legea nr. 216/2022. Această reformă a avut ca scop stimularea prevenirii insolvenței și încurajarea restructurării timpurii a companiilor viabile. Obiectivul central este ca afacerile să poată negocia planuri de restructurare, incluzând suspendarea executărilor silite și votul pe clase de creditori, înainte de a intra în faliment.