Deși utilizarea conservelor este astăzi o activitate cotidiană, primul instrument specializat pentru deschiderea acestora a apărut cu aproape 50 de ani după ce tehnologia de conservare a fost introdusă pe piață. Înainte de apariția unui dispozitiv dedicat, consumatorii au fost nevoiți să utilizeze metode brute și improvizate pentru a accesa alimentele stocate. În această perioadă, utilizarea unor unelte precum ciocanul și dalta nu era doar o soluție de moment, ci reprezenta chiar metoda oficială recomandată de producătorii de conserve.
Originea conservelor datează de la inițiativa lui Napoleon Bonaparte, care a oferit un premiu pentru o metodă de păstrare a hranei proaspete pentru armată în anul 1795. Nicolas Appert a câștigat premiul folosind borcane de sticlă, însă Peter Durand a brevetat ulterior prima conservă din fier și staniu. La început, aceste produse erau extrem de rezistente, fiind fabricate din fier forjat cu o grosime de până la 5 milimetri. Această structură masivă a făcut imposibilă utilizarea unui instrument de deschidere simplu și ușor.
Primul deschizător de conserve propriu-zis a fost brevetat de Ezra J. Warner pe 5 ianuarie 1858, într-o perioadă în care conservele din fier începeau să fie înlocuite cu variante din oțel, mult mai subțiri. Dispozitivul lui Warner folosea o lamă pentru tăierea capacului, având și o protecție pentru a evita perforarea accidentală a recipientei. Deși nu a fost un succes masiv la nivel larg, acest instrument a fost utilizat de Armata SUA în timpul Războiului Civil și a devenit popular în băcănii.
Evoluția tehnologică a continuat până în anul 1870, când William Lyman a brevetat un mecanism care folosea o rotiță tăietoare ce se învârtea în jurul conservei. Această inovație a reprezentat baza deschizătorului modern, schimbând radical modul în care alimentele erau accesate. Ulterior, în anii 1920, Charles Arthur Bunker a creat designul clasic cu rotiță dințată și manivelă, un model care a reușit să devină standardul universal utilizat de consumatori și astăzi.
Producția de conserve a cunoscut o creștere semnificativă a ritmului de fabricație, trecând de la aproximativ șase bucăți pe oră la șaizeci de bucăți pe oră în anii 1840. Această extindere a volumului de produse pe piața obișnuită a generat nevoia de instrumente mai eficiente. Trecerea de la recipientele de sticlă ale lui Appert la cele metalice a transformat radical logistica alimentară, dar a impus și necesitatea unor unelte de deschidere adaptate noilor materiale.
În contextul istoric al revoluțiilor industriale, dezvoltarea unor astfel de unelte simple a fost esențială pentru democratizarea accesului la alimente păstrate pe termen lung. Inovațiile tehnologice, de la materialele folosite în fabricare până la mecanismele de deschidere, au transformat radical consumul de masă și logistica militară globală.