În contextul dificultăților financiare ale companiilor, abordarea instituțiilor bancare poate influența direct succesul recuperării activelor. Ovidiu Neacșu, partener coordonator Sierra Quadrant, subliniază că băncii confundă deseori protejarea creanței cu presiunea exercitată asupra debitorului. Această dinamică duce la percepția că orice amânare reprezintă o pierdere, iar orice plan de restructurare este văzut ca o tentativă de tergiversare, ceea ce împinge creditorii către soluția lichidării ca fiind cea mai sigură opțiune.
Valoarea efectiv recuperabilă a unui activ depinde de numeroși factori externi, nu doar de cifrele din rapoartele de evaluare. Ovidiu Neacșu explică faptul că piața, tipul de cumpărători, starea juridică a activului și costurile de conservare determină suma reală încasată. Dacă procesul de decizie al creditorilor este prea lent sau, dimpotrivă, prea brusc, distanța dintre valoarea contabilă și banii obținuți poate crește semnificativ, afectând rezultatul final al procedurii.
Activele unei companii aflate în dificultate suferă o degradare constantă dacă sunt lăsate într-un blocaj procedural. Utilajele nefolosite se depreciază, stocurile devin greu de vândut, iar contractele comerciale și autorizațiile pot expira. Mai mult, pierderea angajaților-cheie și a încrederii clienților reprezintă riscuri majore. Astfel, o companie ținută prea mult într-o stare de inactivitate își consumă valoarea în loc să o conserveze, transformând o posibilă victorie procedurală într-o pierdere economică.
Există situații în care restructurarea este o opțiune superioară lichidării, în special pentru companiile care păstrează know-how, produse vandabile și capacitate de funcționare. Ovidiu Neacșu menționează că mecanisme precum concordatul preventiv sau acordul de restructurare trebuie utilizate ca instrumente de management disciplinat, nu ca favoruri aduse debitorului. O abordare rațională presupune evaluarea dacă o restructurare controlată poate genera o recuperare mai mare decât vânzarea fragmentată a activelor.
Rolul băncilor trebuie să fie cel de evaluator rece al șanselor de recuperare, evitând presiunea distructivă. O presiune bine calibrată poate obliga debitorul să prezinte date clare și măsuri concrete, în timp ce o presiune excesivă blochează soluțiile de redresare. Maturitatea unui creditor financiar se reflectă în capacitatea de a recunoaște momentul în care viteza de închidere a unei expuneri pune în pericol însăși probabilitatea de a recupera suma datorată.
În cadrul sistemului financiar, băncii sunt creditorii principali și pot influența stabilitatea economică prin deciziile lor de gestionare a riscului. Capacitatea de a gestiona corect procedurile de insolvență este crucială pentru menținerea valorii activelor în economie. Deciziile luate în aceste faze critice determină dacă o companie poate trece printr-o criză de lichiditate sau dacă activele sale vor fi vândute la prețuri sub valoarea de piață.