Sistemul energetic românesc a funcționat într-un regim de iluzii contabile, unde energia produsă pe cărbune părea ieftină doar prin mascare costurilor reale. În realitate, contribuabilii au plătit factura energetică în trei etape distincte: prin prețul direct al electricității, prin subvenții și ajutoare de la stat și, în final, prin costurile generate de centralele învechite și minele decapitalizate. Această strategie a amânat modernizarea necesară, transformând energia internă într-un element structural costisitor pentru economie.
În perioada 2005–2008, sprijinul public făcea ca costul rămăs în sarcina producătorilor să pară uneori sub prețul mediu al pieței. Această situație a creat mitul unei energii interne ieftine, însă diferența de preț era de fapt împinsă în afara facturii prin datorii către buget, investiții publice și pierderi ale companiilor de stat. Subvenția nu a redus costul real, ci a mutat pur și simplu plata din factura de electricitate direct în bugetul statului, alimentat de cetățeni.
Din anul 2013, această iluzie a încetat să mai funcționeze, deoarece costul producătorilor de energie pe cărbune a depășit constant prețul mediu angro. După 2018, această discrepanță a crescut dramatic, fiind amplificată de prețul certificatelor de CO₂. Totuși, certificatele nu sunt singurul factor; problemele structurale, precum managementul politizat și lipsa investițiilor în capacități noi, au jucat un rol crucial în necompetitivitatea acestui sector energetic.
Analiza datelor arată că, chiar și în contextul crizei energetice din 2022, când prețul pieței a ajuns la aproximativ 1.131 lei/MWh, cărbunele nu a devenit competitiv. Costul economic integral al producției pe cărbune era de aproximativ 1.320 lei/MWh, ceea ce indică faptul că piața a devenit doar anormal de scumpă, nu că energia internă s-a ieftinit. Strategia de a plăti pentru prelungirea unei stări de avarie a înlocuit modernizarea necesară.
În ceea ce privește importurile, acestea sunt adesea mai ieftine decât energia produsă intern pe cărbune susținută public. În anul 2024, chiar și energia importată în orele de vârf este estimată sub costul cărbunelui subvenționat. Deși importul nu poate înlocui complet securitatea strategică oferită de capacitățile interne, utilizarea acestora ca argument pentru „energie ieftină” este eronată, deoarece costul real al cărbunelui rămâne mult peste media pieței.
Eșecul principal constă în faptul că România a cheltuit resurse masive pentru conservarea unui sistem învechit, fără a construi infrastructura de viitor. Lipsa centralelor pe gaze, a capacităților de stocare și a investițiilor hidroenergetice a transformat tranziția într-o suprapunere de costuri. Astăzi, țara plătește simultan pentru întreținerea capacităților vechi, pentru certificatele de CO₂, pentru ajutoare și pentru energia importată din cauza întârzierilor tehnice.