Birocrația din România funcționează ca o taxă invizibilă, care nu apare în Codul Fiscal, dar care afectează orice firmă și cetățean. Această povară, numită taxa birocratică, se manifestă prin ore pierdute la ghișee, consultanță pentru traducerea unor ghiduri complexe și așteptarea lunilor sau anilor pentru autorizații. Spre deosebire de impozitele oficiale, această taxă este regresivă, deoarece lovește proporțional mai dur companiile mici față de corporații, și este pură pierdere, ne finanțând spitalele sau școlile.
Mecanismul de blocare a resurselor este rezultatul unor decizii concrete, precum ghidurile publicate târziu și modificate constant. Interpretările divergente sunt frecvente, situația în care aceeași speță primește răspunsuri diferite de la trei reprezentanți ai statului, forțând antreprenorii să plătească pentru lipsa de coordonare. De asemenea, fragmentarea de peste 3.200 de unități administrativ-teritoriale creează mii de puncturi de decizie și interpretări, transformând procesele de finanizare într-un proces extrem de complicat pentru companii.
Pentru combaterea acestor probleme, se propune crearea unor hub-uri de asistență tehnică la nivel de micro-regiuni, care să funcționeze ca un „one-stop-shop”. Acestea ar trebui să ofere suport real pentru proiecte de inovare, digitalizare sau tranziție verde, în loc de sistemul actual de numeroase ministere și agenții. O altă problemă majoră este utilizarea listelor de coduri CAEN pentru a decide eligibilitatea proiectelor, o practică ce limitează accesul firmelor viabile la finanțare și ignoră impactul economic real al acestora.
Digitalizarea trebuie să treacă de la simpla scanare a documentelor la un flux integral electronic, bazat pe principiul „once only”. În acest model, statul nu ar mai putea cere informații pe care le deține deja, precum bilanțurile depuse la ANAF sau cazierul. În prezent, lipsa comunicării între baze de date transformă digitalizarea într-o simplă „birocrație cu priză la curent”, unde documentele sunt încă verificate manual, ceea ce blochează eficiența proceselor de audit și plată.
În ceea ce privește achizițiile publice, există propuneri de reformă pentru a facilita accesul IMM-urilor, precum plafonarea cerinței de cifră de afaceri la 50% din valoarea contractului. Se solicită de asemenea interzicerea condiției de experiență anterioară și garantarea plății în 30 de zile, precum și a avansului de 30% pentru contractele strategice. Aceste măsuri sunt esențiale pentru ca accesul la piețele publice să nu fie un obstacol pentru companiile mici și mijlocii.
Contextul european arată că simplificarea este o prioritate, însă implementarea rămâne o provocare locală. În timp ce Estonia utilizează platforma X-Road pentru a integra bazele de date și Polonia a implementat programul „SprawdzaMY” pentru a tria mii de propuneri de simplificare, în România procesul este adesea resetat la fiecare schimbare de guvern. Simplificarea nu este doar o chestiune tehnică, ci o necesitate pentru a transforma statul într-un partener al economiei, nu într-un obstacol administrativ.