Pe 21 septembrie 2008, Rezerva Federală a aprobat oficial cererile depuse de Goldman Sachs și Morgan Stanley pentru a deveni holdinguri bancare tradiționale. Această decizie a pus capăt modelului de funcționare al celor două ultime mari bănci de investiții independente de pe Wall Street. Instituțiile au ales să renunțe la structura care le generase profituri record, dar care le expusese în același timp la un risc extrem de ridicat în contextul crizei financiare.
Evenimentul a avut loc într-un moment de instabilitate extremă, doar o săptămână după căderea Lehman. În acea perioadă, Merrill Lynch fusese deja absorbită de Bank of America, lăsând piața într-un regim de incertitudine totală. Investitorii manifestau un sentiment de nesiguranță, paria deja împotriva celor două entități rămase, în timp ce creditul între bănci era practic blocat la nivel global.
Situația piețelor era critică, indicele Dow Jones pierdea sute de puncte în ședințe consecutive, iar rata LIBOR creștea la niveluri fără precedent. Morgan Stanley a resimțit direct această presiune, acțiunile sale scăzând cu aproape 40% într-o singură săptămână. În paralel, costul asigurării contra falimentului prin instrumente de tip CDS a explodat, reflectând lipsa de încredere a pieței în stabilitatea acestor bănci.
Modelul băncii de investiții pure, bazat pe finanțare masivă pe termen scurt pentru investiții pe termen lung, a devenit insuportabil fără depozite de la clienții de rând. Transformarea în holdinguri bancare a oferit Goldman Sachs și Morgan Stanley acces permanent la fereastra de creditare a Fed. Această schimbare a fost esențială pentru a asigura lichiditatea necesară supraviețuirii în fața oricărei fuge de capital.
Această tranziție a însemnat acceptarea unei supravegheri directe din partea Fed și impunerea unor cerințe de capital mult mai riguroase. Instituțiile au fost obligate să își reducă drastic levierul financiar pentru a putea opera sub noile reguli. Decizia a marcat, practic, sfârșitul unei ere de funcționare care începuse odată cu legea Glass-Steagall din anii '30, forțând băncii să revină la un regim de reglementare strictă.
Istoricul reglementărilor bancare arată că separarea dintre băncile comerciale și cele de investiții a fost o măsură de protecție stabilită prin legea Glass-Steagall. Deși această separare fusese anulată în 1999, criza financiară din 2008 a forțat o revenire la structuri mai controlate. Această evoluție a demonstrat vulnerabilitatea instituțiilor care funcționau fără acces garantat la fondurile centrale ale sistemului financiar.