Practica insolvenței în România traversează o etapă de consolidare, în care cadrul legal este stabil, însă cultura restructurării este încă în formare. Ovidiu Neacșu subliniază că una dintre cele mai sensibile provocări pentru profesioniști rămâne distincția dintre o dificultate temporară și o degradare structurală a unei companii. Deși pe hârtie aceste categorii sunt clare, în realitate, nuanțele sunt dificil de surprins de către judecători în cadrul dosarelor.
O dificultate temporară este caracterizată printr-un model de business care funcționează în continuare, având un produs cu căutare și contracte active. Problemele apar de regulă în zona fluxului de numerar, prin întârzieri la încasări, creșteri bruște ale costurilor sau schimbări de comportament la un partener important de plată. Aceasta este considerată o sincopă severă, dar care nu este neapărat ireversibilă pentru viabilitatea afacerii.
În contrast, degradarea structurală indică o situație în care veniturile scad constant, fără a fi un fenomen conjunctural. Marjele de profit devin tot mai mici din cauza schimbărilor de piață sau a unui model de afaceri depășit, iar datoriile cresc doar pentru a acoperi pierderi recurente. În aceste scenarii, procedura de insolvență nu mai servește ca instrument de redresare, ci devine un cadru pentru administrarea ieșirii din piață.
Identificarea acestor stări este dificilă deoarece, în fazele incipiente, ambele situații pot prezenta cifre și grade de îndatorare similare în dosar. Diferența reală rezidă în dinamica economică din spate, însă dosarul nu oferă întotdeauna o imagine completă asupra poziționării comerciale sau a perspectivelor de piață. Judecătorii manifestă adesea un reflex de prudență pentru a evita validarea unor demersuri care s-ar putea dovedi nerealiste.
Această prudență excesivă poate crea un cerc vicios, în care lipsa jurisprudenței de succes împiedică utilizarea instrumentelor de prevenție. Dacă prevenția este rar utilizată, antreprenorii devin reticenți, avocații ezită să recomande proceduri, iar practicienii investesc mai puțin în planuri de redresare ambițioase. Este necesară o lectură economică mai nuanțată în interiorul profesiei pentru a facilita o diferențiere fină între situațiile reversibile și cele ireversibile.
Insolvența reprezintă o jurisdicție cu o dimensiune economică puternică, unde dreptul oferă cadrul formal, dar economia explică viabilitatea. În România, procesele de restructurare și insolvență sunt influențate de stabilitatea pieței și de capacitatea de adaptare a companiilor la costurile variabile. Evoluția acestor proceduri depinde de capacitatea sistemului juridic de a integra dinamica financiară în deciziile de redresare sau de lichidare a activelor.