Strategia de politică monetară a băncii centrale din România, bazată pe țintirea directă a inflației, este pusă sub semnul întrebării în contextul volatilității economice globale. Mandatul fundamental al BNR vizează menținerea stabilității prețurilor, un obiectiv urmărit de peste două decenii prin implementarea unui cadru de analiză specific. Totuși, experiența recentă sugerează că abordările pur mecaniciste pot genera decizii adecvate pe termen scurt, dar costisitoare pe termen lung, afectând echilibrul macroeconomic.
În România, politica monetară a intrat într-o perioadă de staționare, cu menținerea ratei dobânzii de la 6,5% de peste doi ani, începând din august 2024. Această abordare de tip „wait-and-see” a fost utilizată pentru a evalua decalajul dintre cererea și oferta agregată, având în vedere inflația plasată peste țintă. Deciziile au fost influențate de un cadru marcat de efecte mixte, precum consolidarea bugetară și șocurile de ofertă cauzate de conflicte geopolitice.
Eficiența regimului de țintire a inflației în România este comparativ slabă față de alte economii din regiune. În cei 21 de ani de la adoptarea strategiei în 2005, inflația s-a situat în intervalul țintei doar în 6 ani, adică sub o treime din perioadă. În comparație, în Cehia rata inflației a rămas în intervalul țintei în doar 5 ani, iar în Polonia în 6 ani, evidențiind o tradiție inflaționistă mai amplă în România.
Contextul fiscal din România a complicat semnificativ spațiul de manevră al politicii monetare. În anul 2024, țara a înregistrat un deficit ESA de 9,3% din PIB, un nivel marcat de decizii bugetare expansive. Ulterior, în anul 2025, inflația a depășit pragul de 10% pentru câteva luni, ca urmare a măsurilor fiscale de ajustare, precum creșterea TVA-ului și a altor impozite indirecte, presiuni pe care BNR a ales să nu le contracareze prin creșterea dobânzii.
Discuțiile privind viitorul politicii monetare reînvie necesitatea unei atenții sporite acordate agregatelor monetare. Criticii modelelor actuale, precum Otmar Issing, susțin că episodul inflaționist recent demonstrează importanța masei monetare ca indicator al riscurilor pe termen lung. În timp ce abordările neokeynesiene și monetariste se contrazic asupra interpretării legăturii dintre bani și prețuri, consensul rămâne că o comunicare clară și un cadru de analiză integrat sunt esențiale pentru ancorarea anticipațiilor.
Strategia de țintire a inflației a fost adoptată de România în 2005, ca parte a pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Această metodă urmărește transparența și stabilitatea prețurilor prin fixarea unui obiectiv clar. Totuși, volatilitatea economică și șocurile externe, precum cele energetice, au demonstrat că succesul acestei strategii depinde nu doar de deciziile băncii centrale, ci și de coordonarea cu politica fiscală a statului.